The Wild Therapist

Mă uit și eu, ca toată planeta, la seria Adolescence. Ar fi foarte multe de zis despre asta, dar am să mă rezum la un singur aspect: cum naiba îi mai înțelegem pe adolescenți, sau preadolescenți.

Suferința în singurătate e o epidemie, așa e în generația alpha de acum și așa era și în generația Z, când eram noi adolescenți. Adolescenții își trăiesc durerile și plăcerile într-un univers total paralel cu cel al adulților din viața lor. Odată, oamenii sufereau împreună, de obicei din același motiv, fie sistemul, fie familia, fie alt dușman comun, rare erau cazurile când cineva se scufunda în izolare totală.

Astăzi, asta e normalitatea, iar social media abia te așteaptă, ca și adolescent, să pătrunzi în lumea pe care tu o cauți, fie amplificându-ți durerea, fie găsind plăcere artificială. Social media îți cunoaște copilul mai mult decât tine, îți preia rolul și ți-l formează, pe baza a ceea ce el simțea deja.

Furie, ură de sine, stimă de sine scăzută, rușine, dezgust, anxietate, tulburări alimentare, self-harm, bully-ing, toate astea sunt extrem de prezente și tragedia e ca de multe ori trec total neobservate. Nu toate durerile au zgomot, mai ales nu acum. E nevoie să auzim și șoaptele.

Succesul școlar, profesorii duri, meditațiile, sporturile sau alte activități nu vindecă, dragi părinți, adolescenții neînțeleși. Prezența și acceptarea necondiționată, în schimb, da. Nu mai încercați să evitați ca el să sufere sau să-i peticiți suferința cu diverse, că nu merge. Nici măcar nu e nevoie să înțelegeți, favorizați deschiderea, ieșirea din izolare.

Ăsta e cazul Adolescence, la fel e cazul school shooting-ului din Serbia, e la fel în toate cazurile de sinucidere și omucidere (fiindcă e același gest, cu altă orientare) în rândul pre/adolescenților. Suferință neînțeleasă, trăită în singurătate. Astea nu sunt doar crime, sunt strigăte de ajutor, sunt, paradoxal, ultima încercare de a se face auziți.

Deschidem și noi inimile să-i auzim?

Că tot suntem în prag de ultim episod.. Simt să vorbesc puțin despre fenomenul Insula Iubirii, dintr-o perspectivă psihologică. Pentru că da, sunt psihoterapeut și da, urmăresc emisiunea asta cu aceeași curiozitate ca și voi: să mă oglindesc și să înțeleg natura umană, deci și pe mine.

N-am să vorbesc despre concurenți, am să vorbesc despre ceea ce face Insula cu telespectatorii. În primul rând, catharsis. Tragedia, drama, comedia, stârnesc în noi emoții foarte puternice (frică, furie, milă), mai ales atunci când ne identificăm cu personajul și regăsim părți comune, iar apoi le eliberează și readuce organismul într-o stare de platou. Avem nevoie să ne vedem prin ceilalți, avem nevoie de emoții reale, dincolo de teatru și film, în care sistemul nostru nervos depistează un alt sistem nervos care simte emoții fără să le presteze.

Sună ciudat, dar avem nevoie să ne vedem specia în experimente sociale, la fel cum ne place să vedem animale la zoo și să zicem "Uite, și mainuța mănâncă banana ca și noi!"; dintr-un motiv extrem de simplu: oglindire, rezonanță, apartenență și conștientizare. Întâi te vezi în celălalt, îți vezi umbra (ceea ce nu poți vedea cu ochiul liber, fiind un punct mort), apoi simți ușurare că nu ești singurul (avem nevoie să găsim dureri comune și să le împărtășim), apoi simți că aparții (inevitabil toți ne atașăm de anumite personaje, ținem cu X sau cu Y, pe baza a cat de mult seamănă povestea lor cu a noastră), iar ulterior aducem acele lucruri în viața de zi cu zi (poate recunoaștem mai repede o relație toxică sau poate ne dăm seama că suntem, de fapt, nefericiți).

Toate cuplurile de pe insulă sunt foarte diferite între ele, dar și foarte reprezentative pentru cuplurile din România. Fie că e vorba de cel care crede că banii sunt totul, sau de cea care nu și-a dezvoltat personalitatea, sau de cei care evoluează în direcții diferite, sau de cea care e instabilă emoțional, etc., cunosc cel puțin 2 cupluri pe fiecare dintre tipare. Telespectatorii sunt cu atât mai interesați, cu cât li se livrează pe real efectele traumelor românești, și e mult mai ușor să vezi în exterior decât direct în interior.

Unele emoții sunt greu de procesat, mai ales pentru persoanele mai empatice. Astfel de momente ne pot crește inteligența emoțională prin faptul că reușim să ne racordăm la emoțiile lor și poate chiar reușim să ne punem în papucii lor și să oferim compasiune. Inteligența emoțională așa se clădește experiențial, nu prin cărți "Trei pași și gestionezi furia". Te uiți la domnu Marian și simți acolo cu el, furia, disperarea, disprețul, observi grimase, simți pe pielea ta.

Acestea fiind spuse, susțin astfel de emisiuni despre relații și emoții. Poate eu nu le-aș face în formarul ăsta. But it's all we have. Deocamdată. Vizionare plăcută la marea finală! 🥂